E seară.
După ce mi-am făcut încă o cană de cafea m-am lăsat pradă acelei muze ce copleşeşte inevitabil creierul muritorilor. Muzica. Precum nişte păsări origami în bătaia brizei mi se răsfiră gândurile asupra vieţii. Nu, nu mă luaţi la înjurat, sau blestemat din cauza vârstei fragile spunând că eu nu pot să va spun nimic despre viaţă, vouă celor trecuţi de mult timp de 30, 40 sau 50. Nu spuneți că nu sunt demnă.
De ce subestimaţi ceea ce credem? Oare nu aţi gândit cândva aşa ca noi şi credeaţi că vedeţi lumea corect? Nu lumea se schimbă, voi va schimbaţi!
Dese ori înghiţim noi cei mici povețe şi e corect să facem asta.
E noapte.
Nu cred că copii nu ştiu să judece mai bine decât adulţii. Noi adolescenţi însă suntem nişte fiinţe instabile. În veşnică schimbare. Aşa zise morse sau urşi polari ai timpului de revoluţionare.
E dimineaţă.
Îmi pun perna pe faţă şi îmi spun ”Să te văd eu ce o să spui copiilor tăi peste 30 de ani”.
- fie infinitul cu voi, Eva
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu